Himalaya sacră

de Swami Rama

Swami Rama

Swami Rama

Lanţul himalayan se întinde pe o lungime de 2400 kilometri. Vârful Everest, ce are o înălţime de 8848 metri, se găseşte la graniţa dintre Nepal şi Tibet, fiind cel mai înalt munte din lume.
Persanii, indienii, tibetanii, chinezii, au descris cu toţii grandoarea şi frumuseţea acestor munţi. Numele „Himalaya” provine din cuvintele sanscrite „Hima” care înseamnă zăpadă şi „alaya” care înseamnă casă, deci, dacă ar trebui să traducem acest nume, am putea spune că „Himalaya” înseamnă „casa zăpezilor veşnice”.

Vreau să vă subliniez faptul că Himalaya nu este doar casa zăpezilor veşnice, ci este în primul rând leagănul înţelepciunii yoghine şi al spiritualităţii pentru milioane de oameni ce trăiesc aici, indiferent de religia lor. Această străveche şi complexă tradiţie a înţelepciunii este la fel de vie şi astăzi, tot aşa precum şi aceşti unici munţi continuă să şoptească de mii de ani despre gloria lor spirituală tuturor celor care vor să îi asculte.

M-am născut şi am crescut în văile Himalayei. Am călătorit prin aceste văi mai mult de patru decenii şi jumătate şi am fost educat de minunaţii înţelepţi ai acestor locuri.
Am cunoscut aproape toţi maeştrii care au locuit şi călătorit prin aceste zone, am studiat la picioarele lor şi le-am experimentat direct înţelepciunea. De la Punjab Himalaya la Kumayun şi Garhwal Himalaya, din Nepal în Assam şi din Sikkim în Bhutan şi Tibet, am călătorit în toate aceste locuri interzise şi inaccesibile turiştilor. Am călătorit la o înălţime de 5500-6500 de metri, fără ajutorul măştilor de oxigen sau a unui echipament modern. De multe ori mi s-a întâmplat ca, datorită oboselii şi lipsei de hrană, să leşin chiar; uneori am fost rănit sau accidentat, dar întotdeauna, într-un fel sau altul, o minune a făcut să scap cu viaţă.
Pentru mine Himalaya sunt, de fapt, părinţii mei spirituali şi, trăind acolo, am simţit îmbrăţişarea lor asemeni îmbrăţişării unei mame. Himalaya m-a crescut şi m-a ajutat să înţeleg că întreaga mea viaţă trebuie să o dedic căutării Adevărului Ultim.

Odată, când aveam 14 ani, un înţelept m-a binecuvântat şi mi-a dăruit o frunză de bhojapatra, soi de frunze pe care se scriau vechile scripturi. Pe această frunză era scris: „Fie ca tu niciodată să nu te abaţi de pe calea spirituală.” încă mai păstrez cu sfinţenie această frunză. Dragostea pe care am primit-o de la înţelepţii din aceste locuri va dăinui etern în inima şi conştiinţa mea, la fel ca zăpezile de pe Himalaya. Când dragostea a devenit stăpâna vieţii mele, am cunoscut starea de lipsă de teamă ce mi-a permis să călătoresc de unul singur, deşi eram copil, de la o peşteră la alta, străbătând văi şi munţi acoperiţi de zăpadă. Acestea au fost momente pline de fericire din copilăria mea, în care singura mea preocupare era să caut yoghini solitari pentru a învăţa din înţelepciunea lor. Cu fiecare respiraţie simţeam şi mai puternic forţa lor spirituală, forţă ce pentru multe alte fiinţe era greu de perceput. Aceşti blânzi înţelepţi ai Himalayei aveau cu toţii o profundă dragoste pentru natură, pentru toate creaturile, pentru întreaga lume. în Himalaya am învăţat prima dată să iubesc natura. Ei m-au învăţat cum să ascult muzica ce emană din îmbobocirea unei flori, din căderea unui strop de rouă, din adierea vântului peste iarbă; tot ceea ce mă înconjura era numai frumuseţe. Dacă cineva nu învaţă să asculte muzica naturii şi să-i aprecieze frumuseţea, aceasta îl va împiedica să găsească izvoarele tainice ale iubirii. Oare avem nevoie de analize psihologice pentru a descoperi în natură şansa fericirii şi frumuseţii?

Atunci când cineva învaţă să asculte muzica naturii şi să aprecieze frumuseţea ei, sufletul său este în armonie cu tot ceea ce îl înconjoară. Omul ar trebui educat să iubească natura din primele momente ale vieţii sale. Atunci el ar avea o revelaţie uluitoare. Durerea şi mizeria din viaţa sa ar dispărea la fel cum întunericul şi ceaţa dispar când apare soarele.

Moartea este dureroasă pentru că suntem încă inconştienţi de nemurirea noastră. Moartea a fost de mii de ani o sursă de durere, pentru că omul încă nu a învăţat că este una cu Infinitul, că este etern. Când cineva învaţă să aprecieze în totalitate profunzimea naturii în simplitatea ei, mintea sa va deveni calmă şi cristalină asemeni unui lac de munte. Sufletul său va vibra în perfectă armonie cu sunetele produse de curgerea Gangelui, de adierea vântului, de legănarea frunzelor sau de ploaia grea a norilor negri.
Atunci lumina Sinelui Suprem se va revela şi toate obstacolele vor fi eliminate. Atunci fiinţa va atinge vârful muntelui, de unde i se va deschide un larg orizont. în această linişte se va auzi izvorul tainic al iubirii. Doar ochiul credinţei poate ridica vălul ignoranţei şi ne poate ajuta să vedem lumina iubirii. Această muzică mi-a rămas în permanenţă în suflet şi a devenit cântecul vieţii mele.

Faptul că iubirea este fundamentul întregii existenţe şi că ea leagă întreaga umanitate de armonia universală – este marea descoperire a înţelepţilor acestor munţi.
Inţelepţii sunt izvoarele prin care umanitatea primeşte cunoaştere şi înţelepciune pentru a descoperi lumina, adevărul şi frumuseţea ce îi vor arăta calea libertăţii şi fericirii eterne. Ei ajută omenirea să devină conştientă de iluziile vane ale acestei lumi. Prin ochii lor se poate vedea unitatea fundamentală a întregului Univers. „Adevărul se ascunde în spatele discului de aur. 0, Doamne, ajută-ne să eliminăm vălurile iluziei pentru a putea vedea Adevărul.”
Inţelepţii din Himalaya m-au învăţat că iubirea ne ajută să devenim conştienţi de lumina şi fericirea ce există în întregul Univers. La o vârstă tânără trăiam la poalele muntelui Kailasa şi beam în fiecare zi din apele îngheţate ale lacului Manasarovar. Obişnuiam să mănânc legume şi rădăcini ce creşteau prin graţia Mamei Naturi. Deşi pentru un occidental o să pară ciudat, pentru mine era foarte plăcut să trăiesc în peşteri şi cât am locuit acolo aveam obiceiul să călătoresc prin munţi de-a lungul întregii zile, să mă întorc în peşteră doar Ia căderea întunericului. Jurnalul meu este plin de descrierea întâlnirilor şi experienţelor mele cu înţelepţii yoghini şi realizaţi spirituali din Himalaya.

Unul dintre înţelepţii Himalayei se numea Sandhya Bhasha. Mulţi cercetători moderni au încercat să îl interpreteze şi să îl traducă pe Sandhya Bhasha, numindu-i scrierile „limbajul crepuscular”. Dar modul în care eu am învăţat acest limbaj este total diferit de concepţia lingviştilor moderni; este un limbaj
pur yoghin care mai este vorbit la ora actuală de câţiva yoghini, înţelepţi şi adepţi yoga în Himalaya. Din punct de vedere filozofic şi ideatic el este similar limbii sanscrite, pentru că fiecare cuvânt al lui Sandhya Bhasha are un sens fundamental. Limbajul Sandhya Bhasha poate fi folosit doar în discuţii pe teme spirituale şi nu conţine în vocabularul său, de exemplu, termeni pentru lumea afacerilor. Când soarele se uneşte cu luna, când ziua se uneşte cu noaptea şi când Ida şi Pingala sunt dinamizate în mod egal, această uniune se numeşte Sandhya.

Când un yoghin realizat le vorbeşte adepţilor yoga, atunci el se exprimă în acest limbaj care este foarte greu de descifrat pentru persoane neiniţiate. Cunoaşterea şi înţelegerea versetelor vedice sunt îngreunate de faptul că gramatica utilizată în aceste versete este diferită de gramatica limbii sanscrite. Gramatica Vedelor este numită Nirukta. La fel, gramatica Sandhya Bhasha se bazează doar pe sunete şi este din ce în ce mai puţin utilizată.
Limbajul Sandhya Bhasha se numeşte limbajul zeilor, limbajul devas-ilor. Când cineva contemplă natura de pe vârful muntelui, el poate să observe frumuseţea pretutindeni în jurul său. Dacă este o persoană spirituală, va înţelege că această frumuseţe este un aspect inseparabil de Divin, ale cărui atribute sunt Satyam Shivam şi Sundaram, adică adevăr, eternitate şi frumuseţe.
Această lume, percepută de cel receptiv la frumos, este lumea zeilor, devas. în Himalaya zorile – usha şi amurgul – sandhya nu sunt simple momente determinate de rotaţia Pământului, ci au un înţeles simbolic. Dimineaţa, după-amiaza, seara şi noaptea, fiecare are propria ei frumuseţe, pe care nici un limbaj nu o poate descrie. în multe momente ale zilei, munţii îşi schimbă culoarea: dimineaţa sunt argintii, la prânz sunt aurii, iar seara sunt roşiatici, întotdeauna când eram copil mă gândeam că Mama Natură se îmbracă cu sari-uri de culori diferite pentru a-mi face plăcere.

Oare cum aş putea să exprim toată această frumuseţe doar prin cuvinte? Doar limbajul inimii poate exprima ceea ce simt, dar acesta este dincolo de cuvinte. Nu pot să ofer decât o scânteie din frumuseţea acestor munţi. Frumuseţea lor este sublimă şi dincolo de orice descriere. Dimineaţa în Himalaya este atât de calmă şi senină încât îl conduce pe aspirant în mod spontan către meditaţie. Acesta este şi motivul pentru care Himalaya este considerată leagănul meditaţiei. Natura a fost şi este şcoala meditaţiei. Atunci când locuiam în peşteri, zorii, prin claritatea pe care o emanau, mă făceau să mă scol dis-de-dimineaţă conştient de prezenţa unei fiinţe dragi. Razele soarelui penetrau cu blândeţe intrarea peşterii. în acel moment, locuiau în peşteră şi alţi yoghini care studiau înţelepciunea Upanishadelor la picioarele maestrului meu. Uneori, seara, când cerul era senin sau când soarele reuşea să străpungă norii grei de zăpadă, feerice culori inundau întreaga natură.

Toată arta care a fost creată în Tibet, China, India şi Persia, a fost într-un fel sau altul influenţată de frumuseţea munţilor Himalaya. De câteva ori am încercat să pictez dar am renunţat pentru că, în comparaţie cu frumuseţea ce mă înconjura, desenele mele păreau nişte caricaturi. Doar când o fiinţă devine conştientă de frumuseţea din fiinţa sa şi implicit de frumuseţea a tot ceea ce este în jurul său, doar atunci poate deveni un adevărat artist; altfel, el nu poate exprima frumuseţea, datorită limitărilor sale.
Frumuseţea spirituală trebuie să fie exprimată la niveluri din ce în ce mai profunde şi mai subtile. Cei mai vechi călători din Himalaya sunt norii. Răsărind din Ocean, ei călătoresc spre vârfurile înzăpezite ale Himalayei, pe care le mângâie cu tandreţe şi se întorc în câmpie pentru a uda cu generozitate recoltele. Ei sunt o adevărată binecuvântare pentru India. Kalidasa, un mare poet sanscrit, cunoscut ca un Shakespeare al Orientului, a compus multe poeme dedicate acestor nori, ce acoperă cerul Indiei. Megha Doota este un astfel de poem. în aceste poeme, Kalidasa a transformat aceşti nori în mesageri, prin care putea să îi transmită toată dragostea sa iubitei, ce se găsea în văile himalayene. In Ramayana şi Mahabharata, faimoasele lucrări epice indiene, există nenumărate descrieri ale unor călătorii în Himalaya.

Chiar şi poeţii moderni ce au scris în limba hindi sau urdu, cum ar fi Prasad sau Ickbat, nu au rezistat să nu compună poeme închinate frumuseţii himalayene.
Multe poeme sanscrite, cum ar fi Mahimnastrota, sunt cântece dedicate unui călător în Himalaya. întotdeauna mi-am dorit să compun poeme şi cântece dedicate frumuseţii şi măreţiei acestor munţi, deşi nu am fost niciodată un talentat poet sau cântăreţ.
Himalaya rămâne un loc plin de mister şi farmec pentru poeţi, artişti, muzicieni, călători şi, deşi ea îşi dezvăluie frumuseţea fiecărui călător, încărcătura sa spirituală nu o pot percepe decât cei care sunt pregătiţi. Doar marii mistici pot ridica vălul misterelor acestor munţi minunaţi. Când eram copil obişnuiam să hoinăresc prin aceşti munţi alături de puiul meu de urs, ce îmi era un prieten foarte drag şi loial; era foarte ataşat de mine şi chiar posesiv; dar şi eu eram foarte ataşat de el; nu ar fi rănit niciodată pe nimeni, dar ar fi pus imediat la pământ orice persoană străină care se apropia prea mult de mine. Eu l-am numit Bhola şi el era tovarăşul meu cel mai de încredere în acele momente. Unsprezece ani el a trăit lângă peştera noastră şi în fiecare dimineaţă mă aştepta credincios să ies din peşteră pentru a ne plimba.

Maestrul meu spiritual nu era de acord cu ataşamentul meu faţă de Bhola şi mă tachina spunându-mi că „între mine şi ursul meu nu este nici o diferenţă”. Dimineaţa mă urcam pe vârful munţilor, care se găseau cam la 10 kilometri de peştera noastră, având la mine doar jurnalul meu, câteva creioane şi pe Bhola alături de mine. După 15 septembrie începe să ningă în Himalaya, dar eu continuam lungile mele călătorii către vârful munţilor, cântând imnuri Mamei Divine. Cu cât creşteam, cu atât deveneam mai conştient de tradiţia marilor înţelepţi, tradiţie pe care eu o urmam. Copil fiind, eram neascultător şi egoist şi, deşi deseori mă revoltam împotriva practicilor yoghine pe care trebuia să le urmez, sau chiar împotriva maestrului meu, întotdeauna eram iertat. In timpul acelor zile am trăit multe experienţe spirituale minunate. Nu am crescut în tovărăşia unor copii de vârsta mea şi nu am avut în jurul meu prea multe fiinţe cu care să comunic, dar trăind în acel mediu minunat, aceasta mi-a adus multă pace şi linişte în suflet.

Am realizat că această comuniune permanentă cu natura oferă o mare linişte interioară şi mulţumire. Această solitudine în natură nu poate să îi perturbe decât pe cei ce sunt dizarmonioşi, dar tot ea este cea care îi ajută şi îi îndreaptă spre înţelepciune pe cei care admiră şi apreciază frumuseţea sa. Multe varietăţi de flori se pot găsi din abundenţă în aceşti munţi. Cei cu imaginaţie poetică spun că, atunci când te afli pe vârful unui munte înzăpezit, văile ce se întind la baza muntelui par vaze pline de flori pregătite de discipoli pentru a fi oferite maestrului spiritual, gurudeva.
Deseori, copil fiind, mă tăvăleam în aceste pajişti de flori şi priveam cerul în profunzime pentru a-1 descoperi acolo pe Marele Creator. Printre florile ce cresc în văile din Himalaya, cele mai frumoase sunt orhideele şi crinii. Inţelepţii ce călătoresc prin aceşti munţi, deşi nu locuiesc niciodată prea multă vreme în comunităţile acestor zone, sunt trataţi cu multă căldură de către locuitori, oferindu-li-se hrană şi veşminte. Ei aparţin diferitelor culturi ce coexistă în această zonă şi vin aici din diferite părţi ale ţării şi ale lumii, pentru a locui în peşteri sau mici colibe. Locurile în care trăiesc aceşti înţelepţi sunt considerate sfinte şi sunt întotdeauna situate în afara satelor. Când un sadhu, un yoghin sau înţelept trece printr-un sat, locuitorii îi oferă hrană şi se bucură de prezenţa acestui oaspete.

Am călătorit aproape în întreaga Himalaye, dar am preferat să stau în peşteri, în colibele înţelepţilor sau în mănăstiri, evitând să locuiesc în sate sau oraşe. In aceşti munţi există sute de comunităţi diferite, îmbinându-se tradiţii din cultura tibetană, indiană şi chineză. Aici am învăţat limba nepaleză şi limba tibetană, dar nu am avut niciodată ocazia să învăţ limba vorbită în Kashmir. Cunoaşterea limbilor vorbite în zona Himalayei m-a ajutat foarte mult să comunic cu aceşti înţelepţi şi mai ales să le înţeleg învăţăturile.

Luna iulie este cea mai frumoasă perioadă pentru a vizita Himalaya. Gheţarii şi zăpezile de pe munte se topesc şi mii de pârâiaşe curg la vale. Nu mai este frig, iar cei care cunosc foarte bine aceste locuri pot să călătorească în voie. Pericolele sunt aceleaşi întotdeauna: avalanşe, râuri repezi, alunecări de teren. Dar zestrea spirituală a acestor munţi a făcut ca, în ciuda pericolelor, mulţi călători să vină să viziteze aceste locuri.
Acum 1000 de ani sute de călători tibetani şi chinezi au adus literatura budistă din India în ţara lor şi au tradus-o, împărtăşind budismul în toate ţările Orientului. Marele vehicul al budismului – filozofia Mahayana – a trecut graniţa munţilor Himalaya, în Tibet şi de acolo în China, transformând religia şi tradiţia chineză. Invăţăturile originale au fost împrăştiate de înţelepţii indieni ce au călătorit către China, acum mai bine de 10 secole. Taoismul şi Confucianismul respectă Himalaya şi pe înţelepţii Himalayei,pentru că ei cred că întreaga lume a învăţat de la acest leagăn de spiritualitate, care este Himalaya. Principiul non-acţiunii din Bhagavad-Gita este prezent şi în Taoism. Conceptul de Nirvana, prezent în filozofia budistă, a influenţat religiile din Japonia, China şi Tibet. Astăzi, Tibetul este o ţară comunistă şi se pare că înţelepciunea şi cultura străveche au dispărut. Dalai Lama şi o parte din supuşii săi au emigrat în India, la poalele munţilor Himalaya.

Aceşti munţi au fost locul meu de joacă. Pentru mine, aceşti munţi sunt un dar făcut nouă de Mama Natură, pentru a fi bucuroşi, fericiţi şi pentru a înţelege că tristeţea nu are nici un sens în viaţa noastră. Cei 45 de ani în care am trăit alături de înţelepţii Himalayei, sub directa îndrumare a gurului meu, mi-au permis să experimentez ceea ce o fiinţă umană obişnuită experimentează în câteva vieţi. Am putut face aceasta datorită graţiei manifestate prin înţeleptul meu guru, care m-a învăţat încă din primii ani ai vieţii că trebuie să devin independent, să fiu capabil să decid şi să aleg calea cea dreaptă de unul singur.
Invăţăturile primite de la marii înţelepţi ai Himalayei, care mi-au permis să ating un înalt nivel de conştiinţă, nu au constat în lecturarea sau studierea vechilor scrieri sacre, ci s-au bazat, în principal, pe o experienţă directă. Istorioarele strânse în această carte sunt doar o parte din experienţele trăite de mine. Mi-aş dori ca şi alte persoane să beneficieze de experienţele pe care eu le-am trăit, şi de aceea le-am strâns şi scris în această carte. Aceste întâmplări le-am povestit adeseori şi discipolilor mei, dorind ca tot ceea ce am trăit şi am simţit să le împărtăşesc şi lor.

Din aceste istorioare păstraţi ceea ce vă este necesar pentru dezvoltarea voastră spirituală şi, în primul rând, urmăriţi să experimentaţi; doar practica vă poate dărui propria voastră experienţă spirituală!

Acest articol este un pasaj din cartea “Living with the Himalayan Masters” de Swami Rama, tradusă în limba română sub numele “Relatările unui discipol despre Maeștrii Spirituali din Himalaya”, editura Deceneu.

Înapoi la Articole

Înapoi la Home