Vizitându-l pe maestrul maestrului meu din Tibet

Swami Rama

Swami Rama

de Swami Rama

În 1939 am încercat să merg în Tibet, dar nu am reuşit. Graniţa se afla doar la zece kilometri de unde locuiam cu maestrul meu, dar în acea perioadă indienilor le era interzis să viziteze Tibetul. După şapte ani, am dorit din nou să pornesc spre Tibet. Astfel că, la începutul anului 1946 m-am hotărât să fac o călătorie până la Lhasa, capitala Tibetului, trecând prin Darjeeling, Kalingpong, Sikkim, Pedong, Gyansee şi Shigatse.

Scopul călătoriei mele era să-l vizitez pe maestrul maestrului meu şi să învăţ câteva tehnici avansate sub directa sa ghidare. Când am ajuns în Darjeeling, am stat câteva zile şi am ţinut câteva conferinţe. Ofiţerii britanici din oraş au crezut că eu sunt un rebel ce doreşte să pornească spre Lhasa, pentru a denigra guvernul britanic al Indiei. Ei ştiau că vreau să realizez această călătorie, dar nu ştiau care este scopul călătoriei mele.

Am plecat din Darjeeling spre Kalingpong şi am ajuns în mănăstirea în care, tânăr fiind, am învăţat kung-fu. După ce am petrecut două zile alături de bătrânul meu profesor de kung-fu, am plecat la Sikkim, unde am locuit la o rudă apropiată a lui Dalai Lama.

În Sikkim, ofiţerul britanic, dl. Hopkinson era convins că eu vreau să merg spre Tibet pentru a învrăjbi oficialităţile de acolo împotriva britanicilor. Am avut mai multe întâlniri cu el ca să-l conving că scopul excursiei mele este cu totul altul, dar nu mi-a permis să trec graniţa pentru a ajunge în Tibet.

Era convins că eram un spion al Partidului Indian, care în acele vremuri combătea puternic guvernul britanic. Atunci existau în India două grupări care militau pentru independenţa Indiei: grupul lui Mahatma Gandhi, care practica non-violenţa şi folosea metodele unei rezistenţe pasive şi necooperante, iar celălalt era Partidul Terorist din India.

Eu nu eram membrul niciuneia dintre aceste grupări, dar ofiţerul britanic găsise asupra mea două scrisori, una scrisă de partidul Nehren şi alta a lui Mahatma Gandhi. Aceste scrisori nu aveau conţinut politic, dar îl determinaseră pe ofiţerul britanic să fie suspicios.

Mi s-a impus domiciliu forţat şi am stat închis în clădirea guvernamentală din acest oraş. Aveam acolo tot confortul, dar timp de două luni de zile nu mi s-a permis să părăsesc clădirea, nu am vorbit cu nimeni şi nu am primit vizitatori. Ofiţerul britanic îmi spunea: „Eu nu pot demonstra că tu ai fi vinovat, dar sunt convins că eşti spion. Până nu am date clare asupra ta, nu poţi să părăseşti această clădire”.

În faţa bungalow-ului în care locuiam, zi şi noapte stătea de pază o gardă. în perioada cât am stat acolo, am studiat limba tibetană, astfel ca, atunci când voi fi ajuns în Tibet, să mă pot înţelege cu localnicii.

Deşi am făcut mai multe cereri la oficialităţi pentru a mă elibera, ofiţerul britanic nu a primit niciun fel de ordine în acest sens, astfel încât, după două luni, m-am hotărât să fug de acolo. Am
cumpărat o haină lungă şi groasă de la un gardian şi am încercat să mă deghizez. La ora 12, într-o noapte foarte friguroasă, am părăsit localitatea pentru a merge spre Pedong, purtând haina pe care o cumpărasem.

Înainte de a pleca am lăsat un bilet pe masă, pe care am scris că am plecat spre Delhi. Era 15 iulie. Deşi am minţit, nu mi-am simţit conştiinţa încărcată, deoarece ştiam că aceste oficialităţi britanice nu au niciun drept să mă oprească din călătoria mea spre Tibet. După trei zile, am ajuns la graniţă, unde grănicerii mi-au cerut actele de identitate. Cum nu aveam, actele mele fiind la Sikkim, le-am vorbit în nepaleză şi mi-au permis să trec graniţa în Tibet, considerându-mă localnic.

Mai aveam multe alte obstacole de depăşit, în drumul meu către maestrul maestrului meu. Eu eram vegetarian, dar în Tibet în afară de carne nu găseşti prea multe de mâncare. Nu am întâlnit nici un vegetarian în tot Tibetul, deoarece clima şi altitudinea fac să nu existe vegetaţie. Cu greu reuşeam să-mi găsesc câteva legume, pe care le mâneam fierte.

Datorită acestei schimbări în dieta mea, mult timp am avut diaree şi sănătatea mea s-a deteriorat. Dar eram foarte hotărât să vizitez peşterile şi mănăstirile pe care mi le propusesem, precum şi să stau mai mult timp alături de maestrul maestrului meu.

Oriunde mă opream în timpul nopţii, locuitorii veneau şi îmi cotrobăiau în lucruri, cu intenţia de a mă jefui, dar eu nu aveam nimic în posesia mea decât biscuiţi, puţin grâu şi o sticlă de apă. Mai aveam 2000 de rupii, ceea ce era foarte puţin pentru o astfel de excursie, pe care îi ţineam în ciorap. în tot timpul excursiei nu mi-am scos niciodată ciorapii de faţă cu altcineva.

Mergeam 20-30 de kilometri pe zi, uneori pe jos, alteori pe catâr. Obişnuiam să vorbesc cu oamenii pe care îi întâlneam despre astrologie sau despre metode de cunoaştere a viitorului, deoarece pentru tibetani acestea sunt subiectele favorite.

Când ei descopereau că am anumite cunoştinţe în aceste domenii, deveneau foarte prietenoşi şi cu mare bucurie mă ajutau să-mi hrănesc catârul şi mă ghidau cum să ajung dintr-un loc în altul.

Deseori m-am întâlnit faţă în faţă cu urşi albi sau câini bhotiya. Aceştia sunt nişte câini foarte mari, care protejează localităţile tibetane. în ciuda oboselii şi a problemelor cu care mă confruntam, simţeam o forţă spirituală care mă susţinea de-a lungul călătoriei mele spre vârfurile himalayene.

Nici nu mă mai gândeam să mă întorc în India, pentru că eram sigur că aş fi fost imediat arestat. Aşa că, cu tot curajul, am pornit în această excursie, trecând peste gheţari, vârfuri muntoase, fără a avea niciun fel de ghid sau resurse materiale.

M-am lăsat cu totul în mâna maestrului meu şi în mâna maestrului maestrului meu, având totală încredere că ei mă vor ajuta şi proteja.

În acele zile, eram total lipsit de frică. Nu îmi era deloc teamă de moarte; dorinţa mea de a-l cunoaşte pe maestrul maestrului meu era deosebit de puternică. Simţeam că e datoria mea să locuiesc alături de el o perioadă de timp.

El trăia în Tibet, datorită solitudinii pe care şi-o dorea, dar avea şi câţiva discipoli, yoghini foarte avansaţi, care locuiau alături de el. Eram nerăbdător să-i întâlnesc. Aflasem de la maestrul meu
că Hariakham Baba şi alţi mari înţelepţi din Himalaya îl iubeau foarte mult şi că învăţaseră alături de el mulţi ani. Hariakhan Baba era o fiinţă foarte înţeleaptă şi iubită în regiunea Himalaya. Aceste informaţii îmi întăriseră dorinţa mea de a porni în această aventură.

Am ajuns la Lhasa, capitala Tibetului, după trei luni de călătorie. Acolo am întâlnit un preot catolic ce locuia în Lhasa. El m-a condus la mica sa căsuţă, ce îi servea şi ca biserică, pe care o împărţea cu alţi doi misionari. Aceşti trei oameni erau singurii misionari din Tibet, iar activitatea lor era foarte atent urmărită de guvernul tibetan. Am stat cu ei zece zile, timp în care m-am odihnit şi mi-am recăpătat puterile.

În acele momente, oficialităţile britanice din Sikkim şi Poliţia din India ştiau că mă aflu în Tibet. Cazul meu fusese înaintat Guvernului Indiei.

Într-o zi am întâlnit un lama şi am încercat să-l conving că sunt un om de spirit şi că nu am nicio legătură cu politica. Am locuit împreună cu acest lama timp de 15 zile şi l-am convins că nu am nicio legătură cu mişcarea politică din India. M-a asigurat că nu voi fi extrădat din Tibet şi că mă va prezenta câtorva oficialităţi ale guvernului tibetan.

Deşi nu puteam vorbi prea bine limba tibetană, am reuşit să-i conving de bunele mele intenţii. Lama, alături de care locuiam în Lhasa, era foarte bun prieten cu un alt lama dintr-o mănăstire ce se afla aproape de destinaţia călătoriei mele. Trebuia să parcurg 100 de kilometri nord-est de Lhasa. El mi-a dăruit doi ghizi care urmau să mă conducă până la mănăstire. De acolo, mi-a spus el, voi putea ajunge singur la locul unde locuia maestrul meu.

În acea mănăstire, ca în multe alte mănăstiri din Tibet, trăiau mai mult de 300 de lamaşi. Lamaismul mi se pare a fi o religie individualistă, cu influenţe din budism. Fiecare lama are felul său de a-şi realiza ritualurile, ceremoniile, incantaţiile, rugăciunile şi modul său de a folosi mantrele. Aceste mantre sunt de obicei versiuni puţin deformate ale mantrelor sanscrite.

Înainte studiasem în Universitatea Nalanda din Behar, o universitate budistă din India, aşa că îmi erau cunoscute multe din credinţele şi practicile budiste. Am studiat mult budismul, originea sa fiind în India, după care s-a extins în Japonia, China şi sud-estul Asiei.

Cu 1000 de ani în urmă, un înţelept tibetan a venit în India, unde a studiat şi a luat anumite scripturi înapoi cu el în Tibet. Mulţi înţelepţi din India au mers în Tibet, pentru a-i învăţa pe
tibetani literatura şi înţelepciunea budistă. Cunoştea existenţa mai multor secte budiste din Tibet, incluzându-i pe cei care credeau în existenţa a numeroşi zei şi demoni, considerându-I pe Buddha ca fiind cel mai important zeu. Budismul tibetan este în mod inseparabil legat de tantrism.

Înainte să merg să îl întâlnesc pe maestrul maestrului meu, am fost la o altă mănăstire, unde am întâlnit un lama, cunoscut ca un mare yoghin tibetan. Yoga tibetană este o formă modificată a Tantrei, numită Vama Marga (Calea Mâinii Stângi). Cei care urmează această cale cred în necesitatea de a folosi în ritualurile lor vin, carne, peşte, mantra-e şi fuziunea amoroasă.

Când am întâlnit acest lama, el stătea nemişcat într-o cameră, fiind înconjurat de şapte femei care rosteau mantre. După câteva clipe, a început să mănânce carne crudă, amestecată cu condimente speciale, după care au continuat să cânte.

După 15 minute, lama s-a oprit din incantaţii şi m-a întrebat care este scopul vizitei mele. Am zâmbit şi i-am spus că am venit să-l văd. A zis: „Nu, nu este adevărat!”

Mi-a spus care este numele meu adevărat şi că am ajuns în Tibet pentru a-1 vedea pe maestrul maestrului meu, că sunt deghizat şi că poliţia din Sikkim mă caută. El mi-a spus toate acestea pe un ton furios, pentru că ştia că eu dispreţuiesc modul în care se închina lui Dumnezeu şi faptul că se hrăneşte cu carne. Putea intui orice gând al meu, ceea ce pe moment m-a cam speriat, dar nu m-a surprins foarte tare, pentru că mai întâlnisem şi alte persoane care puteau citi gândurile şi înţelesesem cum acest lucru este cu putinţă.

Am devenit umil şi i-am spus că am venit în ţara sa pentru că doresc să învăţ mai multe despre Tantra. Acest yoghin era tantric. El a dorit să-mi dăruiască câteva scripturi tantrice străvechi, dar eu le citisem deja. În finalul întâlnirii noastre m-a trimis la alt lama tantric. Acest lama ştia foarte bine limba hindi, pentru că trăise în India, la Bodhigaya, locul în care Buddha a atins eliberarea.

Foarte multe scrieri din literatura pe care o găsim în Tibet sunt traduceri ale povestirilor puranice ale hinduşilor. O parte din această literatură este formată din taoism sau confucianism, combinate cu budismul, dar foarte puţine lucruri sunt originale în filozofia lor.

Cunoştinţele mele în limba tibetană erau foarte sărace, dar acest lama putea vorbi cu mine în hindi, astfel încât mi-a fost foarte uşor să conversez cu el pe teme spirituale. Aveam deja un vocabular al limbii tibetane, ce-mi permitea să mă înţeleg cu oamenii în ceea ce priveşte necesităţile imediate, dar nu puteam înţelege manuscrisele pe care le găseam în mănăstirile tibetane.

În mănăstirea în care locuiam atunci am găsit un manuscris ce avea coperţi groase, din lemn de santal. Mi se spusese că cel care citeşte acest manuscris se îmbolnăveşte de lepră şi moare. Mulţi lama au dorit să-l citească, dar nimeni nu a îndrăznit.

Mi-am dorit foarte mult să citesc acest manuscris. Dar acel lama nu s-a înduioşat de rugăminţile mele şi nu mi-a permis să deschid cartea. Mi-am adus aminte atunci de o zicală: „Scripturile aparţin celor care le studiază, nu acelor proşti care le deţin şi nu cunosc conţinutul lor”.

Aşa că într-o dimineaţă, la ora trei, am mers în camera în care se găsea această scriptură şi am început să citesc; am observat cu surprindere că erau capitolele din Lingă Purana, una dintre cele
18 cărţi care conţin mii de povestiri spirituale, metode şi practici bazate pe literatura vedică a Indiei. După aceea, l-am închis repede şi m-am întors în camera mea.

Pentru că am mişcat cartea şi nu am ştiut să o pun exact la locul ei, s-a descoperit a doua zi că cineva a umblat cu manuscrisul. Bineînţeles că primul suspect am fost eu. I-am spus lui lama următoarele: „Eu chiar am fost trimis de maeştrii din Himalaya să citesc acest manuscris şi dacă te vei supăra pe mine, tu vei suferi, nu eu”.

Aceasta l-a determinat pe lama să mă ierte, pentru că altfel ar fi trebuit să mă bată până aş fi murit. Le-am dovedit că nu mi s-a întâmplat absolut nimic după ce am deschis cartea interzisă şi astfel i-am convins că am fost autorizat să citesc acest manuscris.

În scurt timp s-au răspândit în acea zonă multe zvonuri despre mine. Se spunea că un tânăr lama din Bodhigaya, o fiinţă cu multă forţă spirituală şi înţelepciune, a venit la mănăstire. Ghizii mei tibetani m-au sfătuit să plec totuşi către destinaţia mea.

Uneori, o stare puternică de ignoranţă pe calea spirituală este considerată cunoaştere secretă. Oamenilor nu le place să-şi analizeze credinţele lor oarbe. Deseori întâlnisem şi în India fanatism şi credinţă oarbă.

Când în final am ajuns la maestrul maestrului meu, el m-a îmbrăţişat şi mi-a spus: „0! Eşti tare obosit! Ai trecut prin multe probleme. Dar să ştii că drumul spre eliberare este cea mai dificilă,
dar în acelaşi timp şi cea mai minunată cale!”

Eram foarte obosit. Toate practicile mele yoghine au fost pentru o lungă perioadă de timp neglijate şi asta mă deranja cel mai mult. Dar imediat ce am fost îmbrăţişat de maestrul maestrului meu, am uitat de toate greutăţile prin care trecusem. Avea acelaşi mod călduros şi plin de dragoste de a se purta, ca
maestrul meu.

Starea sa de compasiune era indescriptibilă. Când un mare yoghin îşi priveşte discipolii, întreaga lor fiinţă începe să iradieze iubire, iar starea pe care o trăieşti este inefabilă.

Maestrul îmi povestise că maestrul său provenea dintr-o familie de brahmani. încă din copilărie a fost iniţiat de maestrul său ce aparţinea unei linii străvechi indiene de mari maeştri. Acum părea foarte bătrân dar era foarte sănătos. Nu se ridica din locul său de meditaţie decât dis-de-dimineaţă şi seara, când apunea soarele.

Era înalt de 1,85 metri, foarte slab, dar şi foarte energic. Ochii săi profunzi aveau o strălucire extraordinară, faţa sa iradia pace şi beatitudine, iar pe buze îi flutura în permanenţă un zâmbet.
Mâncarea sa consta din lapte de capră şi uneori supă de orz.

Trăia într-o peşteră naturală, la o înălţime de 5000 de metri. Discipolii săi îi construiseră la gura peşterii un fel de poartă de lemn. Peştera sa era amplasată extraordinar de frumos; de la intrare se putea vedea întregul lanţ muntos al Himalayei.

De-a lungul şederii mele cu maestrul maestrului meu i-am pus nenumărate întrebări despre practici yoga deosebit de avansate şi de fiecare dată am primit răspunsuri pline de înţelepciune. După ce mi-a răspuns la toate întrebările spirituale, m-a întrebat: „De ce nu îţi exprimi cea mai intensă dorinţă a ta?”

Atunci, simţind că nu pot să-i ascund nimic, i-am spus cu o voce tremurândă. „Te rog, fa-mă să înţeleg tehnica Para-Kaya Pravesha”.

„Bine!” – mi-a răspuns.

A doua zi dimineaţa un discipol lama a venit să-l viziteze. Era în jurul orei nouă. Gurudeva mi-a spus: „Îţi voi dărui înţelepciunea”. Apoi mi-a explicat că poate să-şi părăsească corpul la voinţă şi să intre în corpul altui om, după care să revină în propriul său corp.

M-am gândit: „Dar dacă doreşte să-şi părăsească corpul şi vrea ca eu să fiu cel care să îl înmormânteze?”

Imediat mi-a spus: „Nu te gândi la prostii, nu e vorba de aşa ceva”.

Îmi răspundea la orice gând al meu. Mi-a spus să mă întorc înăuntru în peşteră şi să controlez dacă există vreo altă ieşire. Dar eu deja locuiam acolo de o lună de zile şi cunoşteam foarte bine peştera şi ştiam că nu există nicio altă ieşire decât cea de la gura peşterii. Dar el mi-a spus să mă duc şi să examinez bine. Aşa că am intrat în peşteră şi m-am convins din nou că nu există nicio altă ieşire. M-am întors şi m-am aşezat lângă maestrul meu, alături de noi fiind şi lama.

El ne-a spus să ne apropiem de el şi să ţinem în mână o farfurie mare de lemn, după care ne-a întrebat: „Mă vedeţi?”

I-am răspuns: „Da. Dar te rog să nu ne hipnotizezi!”

„Nu am nici cea mai mică intenţie să vă hipnotizez”, ne-a răspuns el.

Dintr-o dată, corpul lui a început să devină din ce în ce mai transparent, părând format din fum. Acel „fum” cu formă umană s-a apropiat de noi şi în câteva secunde a dispărut. Am simţit cum farfuria devenea din ce în ce mai grea şi în câteva momente a devenit la fel de grea ca un om. După alte câteva minute, farfuria din lemn îşi recăpătase greutatea normală. Am rămas nemişcat alături de lama, ţinând farfuria în mână şi aşteptând cu sufletul la gură să vedem ce se va întâmpla. Vocea maestrului ne-a spus să ne ridicăm şi acea formă transparentă a corpului maestrului meu apăru în faţa noastră. Această formă transparentă a început să-şi reia consistenţa, până când a atins densitatea corpului său fizic.

Această uimitoare şi incredibilă experienţă ne-a confirmat încă o dată că prin practica yoga poţi ajunge la realizări excepţionale. M-am întrebat mult timp dacă să povestesc şi altora această experienţă şi am ajuns la concluzia că lumea ar trebui să ştie de existenţa acestor mulţi înţelepţi, iar cercetătorii ar trebui să dorească să explice aceste miracole.

Miracolele pe care le poate realiza o fiinţă umană trezită spiritual sunt descrise în capitolul trei din Yoga Sutras a lui Patanjali, unde se studiază tipurile de siddhis-uri (puteri paranormale). N-am afirmat niciodată că aceste siddhis-uri sunt foarte importante pentru fiinţa care doreşte să atingă eliberarea, dar prin această povestioară vreau să vă fac să înţelegeţi că potenţialităţile fiinţei umane sunt infinite şi că, din păcate, oamenii de ştiinţă nu se preocupă decât de lumea exterioară,
focalizându-se foarte puţin asupra universului interior al fiinţei umane şi asupra capacităţilor sale.

Într-o zi, l-am rugat pe gurudeva să-mi povestească despre linia noastră de descendenţă spirituală. El mi-a răspuns: „Putem spune că venim direct din Ordinul Shankara, dar tradiţia noastră spirituală este de fapt diferită de toate celelalte tradiţii existente acum în India”.

L-am întrebat de ce trăieşte în Tibet şi nu în India. Mi-a răspuns: „Pentru mine nu contează unde trăiesc; aici am discipoli avansaţi care sunt pregătiţi să practice sub ghidarea mea, dar în viitor s-ar putea să mă reîntorc în India”.

Îl bombardam cu întrebări, la fel cum procedam şi cu maestrul meu, dar el vorbea foarte puţin, răspunzându-mi scurt şi direct, după care, zâmbind, închidea ochii şi intra în meditaţie.

Deseori, îmi spunea: „Fii calm şi liniştit şi atunci vei înţelege, deşi nu ţi se va mai explica în cuvinte. Trebuie să înveţi a vedea lumea cu ajutorul ochiului interior şi să o auzi cu ajutorul urechii
interioare”.

Jurnalul meu este plin de sfaturile pe care mi le-a dat. Mi-a spus să învăţ să-mi cultiv iubirea, atât în meditaţie, cât şi în vorbire şi acţiune, în timp ce îmi ajut elevii.

Mă întrebam cum poate cineva să-i ajute pe ceilalţi, în timp ce meditează. El mi-a spus: „Înţelepţii, yoghinii şi maeştrii spirituali ajută omenirea cufundându-se în fântâna cosmică a iubirii şi manifestând această iubire faţă de discipolii lor, indiferent unde s-ar afla aceştia. Cea mai minunată posibilitate de comunicare se atinge în starea deplină de nemişcare şi linişte a fiinţei. Aceasta
ajută discipolul să-şi depăşescă orice teamă, îndoială sau alte probleme. Orice dorinţă pe care o manifestă un autentic maestru spiritual va fi întotdeauna îndeplinită de Divin”.

Am stat alături de maestrul meu câteva luni, realizându-mi zilnic sadhana, bucurându-mă de prezenţa sa divină şi învăţând câteva metode ale ştiinţei solare şi tehnici avansate ale sistemului Tantra de mâna dreaptă.

Ştiinţa solară este una dintre cele mai avansate ştiinţe yoghine care ar putea ajuta umanitatea de astăzi să-şi elimine rapid suferinţele. Ea necesită realizarea unui anumit tip special de meditaţie asupra plexului solar şi ajută să se elimine, într-un mod foarte rapid, toate obstacolele create de boli fizice, mentale sau alt gen de probleme. Plexul solar este una dintre cele mai importante zone ale fiinţei umane, iar centrul subtil care-1 controlează se numeşte Manipura Chakra.

Există numeroase metode de meditaţie asupra acestei chakre, incluzând şi tehnici avansate de pranayama. Energia lui Manipura Chakra poate fi uşor percepută prin intermediul meditaţiei asupra soarelui de dimineaţă sau asupra lui Udaragni, focul intern al fiinţei.

Această ştiinţă, care are şi proprietăţi terapeutice, deşi este descrisă şi în Upanishade şi este cunoscută de mulţi înţelepţi, este rareori înţeleasă şi actualmente este practicată foarte puţin, învăţând această ştiinţă, fiinţa poate avea control deplin asupra corpului său fizic, pranic şi mental. Iniţiatul în această ramură a sistemului yoga poate comunica sau poate vindeca orice altă
persoană, indiferent de distanţa la care se află acea fiinţă.

Am primit de la maestrul maestrului meu anumite informaţii despre Sri Vidya, cea mai înaltă ramură a sistemului Yoga, care se află la originea tuturor mandalelor care se întâlnesc în literatura indiană şi tibetană. în practici avansate, discipolul învaţă să se concentreze asupra Sri Yantra-ei.

Sri Vidya - una din multele sale forme

Sri Vidya – una din multele sale forme

Această yantră este considerată a fi manifestarea Puterii Divine, iar bindu – sau punctul central, este considerat locul în care Shiva şi Shakti sunt fuzionaţi.
Chiar după ce am fost iniţiat în această Vidya, în India, maestrulmeu mi-a dăruit tehnica de Bindu Vedhana – focalizarea asupra centrului.
Cu ajutorul meditaţiei asupra acestei forme a Mamei Divine se poate atinge Cunoaşterea Ultimă. Pentru a primi această cunoaştere studiul scrierilor sacre este esenţial, dar cea mai importantă este ghidarea directă a unui maestru care a fost iniţiat în această Vidya. La ora actuală, sunt atât de puţini oameni care au această iniţiere, încât ei pot fi număraţi pe degetele de la o mână şi, în prezent, există o singură tradiţie care învaţă această Vidya. Dacă un maestru are această iniţiere, înseamnă că el face parte din linia maestrului meu. După ce am primit şi această cunoaştere, scopul meu în Tibet fusese îndeplinit.

Într-o zi, după trei luni de studiu alături de maestrul maestrului meu, stăteam în faţa peşterii, gândindu-mă la jurnalul în care obişnuiam să-mi notez experienţele şi pe care-l uitasem în India. Atunci, în minte mi-a apărut un gând: ce bine ar fi fost acum dacă aş fi avut jurnalul, pentru a-mi nota câteva dintre minunatele experienţe trăite aici. Maestrul maestrului meu mi-a zâmbit şi m-a întrebat: „Doreşti să-ţi aduc jurnalul pe care l-ai uitat în India?”

„Da, te rog, şi adu-mi şi câteva creioane”. Astfel de mici miracole nu mai erau o surpriză pentru mine. Le experimentasem de multe ori înainte, alături de maestrul meu. Îmi uitasem jurnalul în India, la un sanatoriu, numit Bhawali, în nordul ţării. Deodată au apărut în faţa mea trei creioane şi jurnalul meu, care era destul de mare, având 476 de pagini. Am fost foarte bucuros, dar nu surprins. I-am spus că oricum mă bucur mult mai mult de nenumăratele daruri spirituale pe care mi le-a făcut până acum.

După ce am notat experienţele în caiet, a venit la mine şi mi-a spus: „Binecuvântarea mea va fi cu tine. Acum, doresc să te întorci la Lhasa şi, de acolo, să revii în India”.

„Dar nu este posibil să mă întorc în India. Dacă mă voi reîntoarce, voi fi arestat” – i-am răspuns.

„India va deveni în curând independentă. Dacă mai amâni plecarea, zăpada îţi va face drumul inaccesibil şi nu te vei putea întoarce în India în anul acesta”.

Am plecat; atunci a fost ultima dată când l-am văzut pe maestrul maestrului meu. Nu după mult timp am aflat că şi-a luat rămas bun de la discipolii săi cei mai apropiaţi şi a dispărut. Oamenii spun că ultima dată l-au văzut stând în meditaţie deasupra râului Kali Ganga, un râu care izvorăşte din Tanakpur, având ghirlande de flori în jurul gâtului.

L-am întrebat pe maestrul meu dacă maestrul lui mai trăieşte în corpul fizic, iar el mi-a zâmbit, spunându-mi: „Asta trebuie să afli tu, pentru tine”. Fiind preocupat de ce se va întâmpla înaintea
reîntoarcerii mele în India şi, în acelaşi timp, şi foarte încrezător în ceea ce spusese maestrul maestrului meu, am plecat spre Lhasa, ghidat de un Iama, ce fusese înainte oaspetele maestrului maestrului meu.

În iunie 1947, cu ajutorul a doi catâri şi a doi ghizi, am plecat spre India. Mi-a luat o lună ca să străbat vârfurile înzăpezite şi să ajung Ia Gangtok, capitala regiunii Sikkim. Trei zile după ce am ajuns în oraş, India a fost declarată independentă. în Gangtok am locuit într-o mănăstire din partea de nord-vest a oraşului. Acolo am cunoscut un lama care era o fiinţă extraordinară. Era un adevărat yoghin budist şi un mare cunoscător al limbii sanscrite.

De obicei, majoritatea înţelepţilor budiştiîl critică pe Shankara la fel cum şi swamii din Shankaracharya critică budismul. Dar acest om înţelept, dând citate din diferite texte, mi-a expus o
sinteză a sistemului Advaita Vedanta şi a budismului. El mi-a spus că de fapt, nu există nicio diferenţă între aceste sisteme filozofice, dacă ne raportăm la Realitatea Ultimă. Nu există decât diferenţe de exprimare, dar nu de natură spirituală.

Dacă dăm la o parte influenţele dogmatice ale acestor două filozofii, vom atinge în final aceeaşi stare de conştiinţă, numită Nirvana. Era trist să observi cum urmaşii budismului din India, Tibet, China, Japonia sau din alte părţi ale Asiei de sud-est au uitat tradiţia meditativă care conduce la Eliberare, schimbând-o pe tehnici rituale, deşi Buddha niciodată nu a indicat aşa ceva. Din păcate, budismul actual este departe de doctrina adevărată a lui Buddha.

În multe temple, lamaşii budişti, preoţii şi călugării realizează numeroase ritualuri, uitând că Buddha a spus: „Opriţi-vă! Nu trebuie decât să vă aprindeţi propria lampă. Nimeni altcineva nu vă poate aduce salvarea. Doar voi vă puteţi conduce spre Eliberare. Atingeţi Nirvana şi atunci îl veţi descoperi pe Buddha din fiinţa voastră”.

Acest lama îi critica şi pe vedantici, pe urmaşii lui Shankara, pentru că şi ei s-au cufundat în ritualuri, deviind de la linia autentică – Advaita. El spunea: „Astfel de învăţături creează, din
păcate, confuzie în această lume. Filozofia lui Shankara este o sinteză a filozofiei vedice şi a budismului”. Atunci mi-a citat pasaje din Vede, care spuneau: „Asadva idam agra asit…”, ce înseamnă
„acest univers vizibil provine din vid…” El mi-a citat şi din alte scripturi şi mi-a comparat filozofia din Mandukya Upanishad cu Samkya Karika a lui Ishvara Krishna, un mare înţelept budist. După ce m-a ghidat spiritual timp de câteva zile, mi-a sugerat să părăsesc mănăstirea şi să mă întorc la maestrul meu din Himalaya.

Acest articol este un pasaj din cartea “Living with the Himalayan Masters” de Swami Rama, tradusă în limba română sub numele “Relatările unui discipol despre Maeștrii Spirituali din Himalaya”, editura Deceneu.

Înapoi la Articole

Înapoi la Home